E greu sa simti ceva atunci cand nu mai poti simti nimic. Nici frica, nici interes, nici bunatate, nici afectiune… Moare totul in jurul meu, iar eu sunt prea paralizata sa mai pot salva ceva. Viata mea se duce dracului, asa mai pe romaneste. Si eu ce fac atunci? Ma scufund, pentru ca n-am alta solutie, sau poate pentru ca nu vreau sa am alta solutie, nu vreau sa gasesc, nu vreau sa caut, nu mai vreau sa fac nimic. Vreau sa zac paralizata in inconstienta mea, vreau sa nu mai respir macar pentru cateva minute, vreau sa raman pironita in scaunul meu cu rotile ruginite. Nu mai vreau sa pot, nu mai vreau sa vreau, nu mai vreau sa mai incerc…. nu ajung la nici un rezultat.
Se compenseaza totul, iar eu sunt din nou pe zero, adica complet paralizata. Inveninata, adormita, amortita, lipsita de vlaga, de vreun chef de viata, privata de orice fel de interes, oricat de natang, cu doua cioturi de picioare amputate care nu ma ajuta sa ma ridic, fara maini in care sa ma sprijin, fara creier care sa functioneze. Se duce totul dracului, iar eu nu simt nimic, nici regret, nici suferinta, nici speranta, nici macar indiferenta, nici macar nepasare…nimicul absolut. Fara ganduri, fara coerente, fara cea mai mica umbra de credinta.
Nu am ganduri, nu am sperante, nu am nici imagini, nici culori, nici idei. Sunt surda la incurajari si sunt muta la rautati si stricata pana-n maduva oaselor, oarba la sperante si cheala in lipsa durerii de trecere in nepasare. Am paralizat, sau paralizez sau ma pierd…sau nu-mi mai pasa…
I’m still alive, but I’m barely breathing…
Later edit
