S-a trezit singura. Ema era singura in pat. S-a ridicat cu greu, era atat de obosita. Se uita la ceasul de pe noptiera care arata un 16:30 intepator si incepe sa planga. La inceput usor, cu lacrimi care curg moi si inexplicabile pe obrajii albi, si apoi din ce in ce mai tare, cu zgomote si sughituri dureroase. Nu mai poate sa respire, nu mai poate sa vada, nu se poate opri din plans.

Si cu toate astea nu stie de ce plange. Sau poate stie, poate si-a dat seama din primul moment in care s-a trezit, din momentul in care a constientizat pentru primul miros, iar mirosul acela nu era de scortisoara.

Intr-un final s-a orpit. Nu mai putea, nu mai vroia, nu mai avea lacrimi. Nu putea sa isi explice de ce, cum s-a intamplat totul. Dimineata n-a vrut sa creada si totusi a stiut, a sperat insa ca nu, nu era posibil. Ce motiv ar fi putut sa aiba?

Cu toate astea incepe sa caute in toata casa, sa urle de durere. Alearga la dulap si-l deschide si EL nu e acolo, alearga la baie si EL nu e acolo, alearga in hol si EL nu e acolo. Nici lucrurile sale nu mai sunt. A plecat. Unde? De ce? Cand? Ema, ranita si suferinda cade in genunchi in fata televizorului mic din sufragerie si se uita in gol, la ecranul negru din fata ei, unde isi vede propria reflectie. O fata disperata, neajutorata, care se vede pe sine la capatul gaurii negre.

S-a ridicat cu toata forta pe care o mai avea, si cu o ultima suflare s-a indreptat catre bucatarie sa isi ia pachetul de tigari. Pe frigider era lipit un post-it, iar de pe post-it ranjeau la ea 6 cuvinte sadice: “Am pe altcineva. Imi pare rau.”

Calma, si-a strans lucrurile. T. va trimite un sofer sa i le ia. A iesit pe usa fara sa priveasca inapoi si a plecat cu o singura geanta dupa ea. Nu stia unde se duce. Tot ce stia acum era ca trebuia sa plece din casa in care dragostea mirosea a scortisoara.

Venise seara. Ema era singura si plansa.